Baneasa – Cartierul adolescentei mele

        Poate ca nu am avut o copilarie de vis – doar m-am nascut in Romania, in 1971, saracie, comunism etc., dar macar din adolescenta nu as schimba niciun minut! Cert este ca mi-o reamintesc cu mare placere si bucurie! Chiar daca nu poate fi comparata cu cea pe care o traiesc tinerii de azi, adica a fost marcata de multe lipsuri si fara acces la lumea exterioara, sunt convinsa ca tocmai aceste neajunsuri ne-au facut pe noi, adolescentii acelor timpuri, sa avem prieteni adevarati si nu virtuali, sa traim si sa ne distram fara sa avem console, tablete, calculatoare, laptop-uri etc., dar si sa vorbim si sa pastram legatura intre noi fara telefoane, sms-uri, internet etc.

        Stiu ca toti cei care au trait in acea perioada inteleg exact comparatiile pe care le fac, dar azi, prin aceste randuri, nu vreau altceva decat sa readuc in amintirea celor cu care am copilarit si trait, adolescenta din cartierul Baneasa, perioada anilor ’80-’90.

        Asadar, cam prin anul 1979, fara sa stiu data exacta, am prins niste franturi de discutii intre parintii mei despre o eventuala mutare in alta casa. Mi s-a parut un subiect interesant, dar si putin infricosator, poate si pentru ca aveam doar vreo 9 ani. De ce mi-era teama? De multe! De exemplu pentru ca realizam ca o mutare ar presupune lucruri de genul: plecarea din apartamentul situat in zona Garii de Nord (cu care ma obisnuisem, pentru ca aici am aterizat imediat ce m-am nascut), probabil schimbarea scolii, iar asta insemna o intreaga tragedie – spaima de o alta invatatoare, de colegi noi etc. Si totusi, intr-o zi am plecat sa vedem noul apartament! Locul acela era un amestec de cateva case, de niste daramaturi, macarale si doar doua blocuri construite, de cate 3 etaje fiecare, avand cate o singura scara. Am intrat intr-unul dintre cele doua, am urcat pana la ultimul etaj si tata s-a oprit exact in fata ultimului apartament. A descuiat si am intrat cu totii. Eu, cu timiditate si curiozitate, am descoperit un apartament de 3 camere curat si luminos si stiu ca instantaneu m-am imaginat locuind acolo si mi-a placut! Parca mi-a trecut toata acea teama initiala si nu ma gandeam decat cat de tare va fi sa locuim acolo.

        In concluzie, in vacanta ce a urmat ne-am mutat si iata cum am inceput scoala, eu clasa a III-a, iar fratele meu clasa a II-a, trimestrul II (pe vremea aceea anul scolar era impartit in trimestre), in cea veche, la numarul 7, actualul liceu apicol, pentru ca nu construisera inca una noua (dar a fost gata cand am inceput clasa a V-a si mi s-a parut absolut superba!).

        E adevarat ca perioada de inceput in Baneasa a fost presarata de multe inconveniente, asta daca ne referim doar la faptul ca locuiam intr-un zona in constructie, ca eu, si cu siguranta si alti copii, m-am ratacit de cateva ori printre macarale si nu mai gaseam drumul catre casa sau faptul ca trebuia sa merg cu incaltaminte de schimb la scoala, din cauza noroaielor ingrozitoare pe care trebuia sa le strabat zilnic. Nu mai spun de animalutele ce ramasesera in urma caselor demolate!… Astfel, aici, dupa ce ne-am mutat, am inceput sa avem pisici in casa, sa salvam catei de hingheri si sa hranim practic zilnic animalele nimanui.

        Si totusi, intr-o zi s-a terminat cu nebunia, cu muncitorii, macaralele, camioanele, materialele de constructii, noroaiele si mizeria! Iar eu am avut senzatia ca am crescut si ca m-am maturizat odata cu acest cartier, pentru ca brusc, cand totul arata minunat, m-am descoperit pe mine si pe cei din jur.

        Ca sa continuam povestea, cand am inceput sa invat la scoala 7, in clasa a III-a, invatatoare mi-a fost dna Viorica Fratis – o persoana deosebita (tovarasa, ca sa respectam titulatura din acea perioada, ca doar asa ne adresam, nu cu doamna si domn), iar apoi, in clasa a V-a C, diriginta doamna Virginia Nitescu, profesoara de desen – un om extraordinar, cu o energie de invidiat. Atat in in primele clase, cat si in clasele V-VIII mi-am facut o multime de prieteni, de care ma vor lega pe viata o multime de amintiri frumoase si intamplari speciale, incat sunt convinsa ca nu-i voi uita niciodata.

        In acest cartier, ca si in vacantele petrecute la tara, am aflat ce inseamna sa te joci afara, respectiv in fata blocului, pentru ca pe Calea Grivitei ar fi fost imposibil acest lucru (“Flori, fete sau baieti”, “V-ati ascunselea”, “Tara, tara vrem ostasi”, “Ratele si vanatorii” sau “Tenis cu piciorul”), asta dupa ce, in prealabil, copiii de pe strada cereau voie parintilor, strigand de jos sa ne lase afara (pe mine si fratele meu). Apoi am crescut si au inceput sa ma astepte baietii in fata blocului, ca sa mergem la o plimbare sau la cofetarie, sau imi dadeau iubitii intalniri in spatele blocului (iubiti carora le spuneam prieteni, dupa ce imi cereau prietenia si eu acceptam – ca asa se intampla). Cand venea vorba de baieti traiam mereu cu speranta ca nu ma prinde tata sau nu ma vede vreun vecin. Din pacate, de multe ori am fost pedepsita din cauza discutiilor cu baietii (n-am mai avut voie sa ies pe afara o perioada)… Tot aici am descoperit Herastraul, un parc ce mi se parea imens inainte sa ma mut in Baneasa si pe care ajunsesem sa-l cunosc, la un moment dat, ca pe propriile mele buzunare, pentru ca mergeam zilnic pe aleile lui, dar si prin locurile mai retrase, unde gasca noastra ascundea banci ca sa ne distram mai feriti de ochii curiosilor sau cand aveam perioade de indragostire sa ne sarutam fara sa fim deranjati de ceilalti vizitatori ai parcului.

        Si toate acestea se intamplau in timp ce invatam de luni pana sambata, duminica fiind singura zi libera in acea perioada, dar asta chiar nu ne impiedica sa ne distram minunat la sfarsit de saptamana (nu se spunea weekend ca acum), la petreceri numite ceaiuri sau bairame. Cum erau ele? Va spun sincer ca erau WOW, avandu-ne doar pe noi si muzica! Dansam toata noaptea, ne imprieteneam si radeam de nu mai puteam, chiar daca nu aveam mare lucru de baut si de mancat. Tin minte toate petrecerile, desi au fost nenumarate, multe chiar si in alte zona ale orasului, la amicii sau vecinii prietenilor nostri, dar atunci nu conta unde, cum si daca acolo cunoasteam pe cineva, ci cat ne vom distra. Si asta faceam: nu ratam momentele ce puteau sa ne aduca un dram de bucurie! Mergeam la discoteci, in tabere, in parc, la bairame si daca se intampla sa nu fie nimic din toate acestea, aveam locul nostru, si anume soclul de ciment al unui gard de la o vila invecinata. Nu aveam smartphone-uri si nici internet ca sa ne dam check-in la gard, desi ar fi fost tare faza asta, dar treceam pe acolo si ne regaseam cu cei din gasca. Au fost multe seri cand pe langa stat de vorba, glume si multe rasete mai si cantam, pentru ca aveam printre noi si oameni talentati ce veneau cu chitara, asta in ciuda celor care mai strigau la noi (vecinii din blocul apropiat, deranjati de galagie) si in ciuda faptului ca proprietarul gardului l-a uns, la un moment dat, cu pacura, sperand ca astfel va putea sa scape de noi! N-a scapat! Doar ca nu ne-am mai putut aseza. Atat! Locul acela era al nostru, indiferent de cine il detinea!

        Atat de important era acel cartier si viata de acolo pentru mine, incat, intr-o vacanta de vara, am fugit, la propriu, de la bunica mea de la tara si m-am intors acasa! M-am certat intr-o seara cu ea si am amenintat-o ca a doua zi voi pleca spre Bucuresti! Evident ca ea nu m-a crezut, mai ales ca nu circulasem niciodata singura cu trenul, dar a doua zi mi-am facut bagajul si am plecat pe jos catre Gara Teis. De acolo mi-am luat bilet, bucurandu-ma ca nu m-a intrebat nimic casierita, m-am urcat in tren si am coborat la Gara de Nord de unde am luat troleibuzul 81 (asta era legatura dintre Gara de Nord si Baneasa in perioada aceea) si iata-ma ajunsa in acasa, primul soc provocandu-l mamei, ce s-a trezit cu mine la usa! (Ca doar nu aveam telefon mobil sa o anunt ca vin!) M-am schimbat, mi-am luat catelul (Tonyca cel negru si cret, adaugat la colectia de pisici) si m-am dus sa-mi anunt revenirea si sa-mi gasesc prietenii. Si ce fericita am fost! Ziua aia, plina de soare, nu am sa o uit niciodata! In momentul acela am realizat ca nu mai suportam sa stau departe de orasul meu si de strazile cartierului meu! Asta a fost si ultima vacanta (fractiune, de fapt) petrecuta la tara. Din acest moment am decis ca doar in trecere mai ajung pe acolo, adica maxim cateva zile, dar vacantele prefer sa mi le petrec acasa, pentru a fi cu gasca mea.

        M-am bucurat ca de-a lungul perioadei adolescentine, am adaugat gastii si persoane ce nu locuiau acolo, pe care le-am cunoscut pentru ca erau colegi/colege, la liceul din Baneasa, cu baietii din cartier. Astfel am reusit sa cunosc multe persoane ce mi-au devenit foarte dragi si cu care m-am distrat beton! E clar ca ei s-au incadrat perfect in spiritul grupului nostru de frumosi nebuni si practic au fost adoptati, parand ca si ei locuiesc acolo, desi unii veneau din celalalt capat al Bucurestiului. Mergand la ei acasa si la cei apropiati lor, din alte zone ale orasului, am reusit sa cunoastem mereu alti si alti oameni, alaturi de care am petrecut momente extraordinare.

        Am in cap o multime de intamplari trasnite pe care le rememorez uneori, cu diverse ocazii: cand ma reintalnesc cu cate unul dintre cei cu care le-am trait, cand inchid ochii si ascult o melodie pe care dansam in acea perioada sau cand le mai povestesc copiilor mei (ca tot le repet ca noi ne distram muuuult mai bine ca ei)…. Cred ca de fapt lucrurile acestea te fac sa nu regreti ca ai depasit anumite perioade din viata! Faptul ca ai amintiri atat de placute, ca ai trait intens, ca ai ce povesti, ca zambesti gandindu-te la zilele acelea, ca n-ai schimba absolut nimic daca ar fi sa le mai retraiesti si tot asa…. Nu regret ca nu mai sunt adolescenta! De ce? Pentru ca mi-am trait tineretea cu pasiune si am ars odata cu ea! N-a trecut pe langa mine! Asta ar fi sfatul meu pentru tinerii de azi si de maine: traiti cu intensitate aceasta perioada! Ea oricum va trece, dar n-ar fi bine ca atunci cand va trece sa lase urme magice in inima si amintirile tale? Eu sunt convinsa ca daca de fiecare data cand o vei retrai cu ochii mintii, vei zambi si te vei gandi cu drag la ea, nu vei regreta ca ea s-a dus!

        Pentru ca multi dintre cei ce au facut parte din copilaria si tineretea mea ii am acum in lista de prieteni de pe Facebook, o sa-i atentionez de publicarea acestui articol, tocmai ca sa se regaseasca in acesta. De asemenea, o sa-i si mentionez, pe unii dintre ei, acum, in finalul acesteia.

        Asadar, o sa incep cu cativa din clasele primare: Costica Rosoiu (cel mai silitor si mai ambitios dintre noi), Marilena (prima prietena pe care mi-am facut-o imediat ce m-am mutat in scoala veche din Baneasa si nascuta in aceeasi zi cu mine), Mihai Feraru (pe care-l invidiam tare pentru ca avea o surioara geamana. Si eu aveam frate, dar chestia cu fratii gemeni mi se parea super tare.), Rodica (cea vesnic amabila si draguta), Alina (bruneta frumoasa). Imi pare rau ca pe multi alti colegi din clasele I-IV nu i-am regasit inca pe Facebook, dar poate in viitor cine stie…

        Din cartier si colegi de clasa: Larisa (ce-mi era ca o sora si mergeam impreuna peste tot), Cristina (micuta ambitioasa ce facuse balet si spaniola; o buna perioada de timp colega mea de banca si cea mai buna prietena), Cristi Ilie (cu care am trecut prin atatea ca am putea scrie un volum de povestioare; de asemenea, la el acasa s-au organizat cele mai multe bairame si revelioane, pentru ca parintii lui ne lasau), Ady si Edy (cei doi care ma insoteau in taberele de la munte, iar acolo dansam doar cu ei si jucam carti – ce trisor era Edy!), Radu Sacagiu (primul meu prieten, ce mi-a cerut prietenia prin intermediul lui Ady), Robert (Crocodilul) (ce se lauda cu talentul lui la bucatarie), Mihai Dinu(ta) (cu rasul lui molipsitor), Luiza (la care beam uneori cate o cana de cacao, de parca eram doua domnisoare ce stau de vorba la o cafea), Oana (Nisip) (vecina de bloc cu Cristina; blonduta ambitioasa), Radu Luca (Burtas) (omul cu care filozofam pana la ziua si cu care imi era drag sa discut orice subiect de pe lumea asta), Caragea (persoana, ce nici nu stiai cand a aparut si cand a disparut), Lucian (vecin de bloc cu Cristi Ilie, coleg de clasa, si el extrem de discret si de cuminte), Liliana (cu care faceam planuri de viitor si repetam coregrafia unor dansuri chiar si in mijlocul strazii), Nicu Munteanu si Mozoc (nazdravanii clasei si ai cartierului, pe care i-am regasit, dupa ani, cuminti si grijulii cu familiile lor).

        Din Baneasa, dar din clase mai mari, nu pot sa nu-l amintesc pe Calin (Lisovschi) (super schiorul si idolul fetelor prin taberele organizate de scoala 7), pe Robert (Scanteie) (karatistul nebun cu centura neagra), dar si pe Mugurel (cel mai cuminte baiat din cartier – cum ii ziceam eu – si partenerul meu de viata de 5 ani incoace!).

        Din alte zona ale Bucurestiului erau destui. Dintre ei, Consuela (cu care aveam in comun primii ani de scoala, la cea de pe Titulescu, numarul 3, dar si data de 6 septembrie – zi de nastere), Dan Ceausu (si la el am organizat petreceri si facea parte din gasca, fiind un prieten extraordinar), Pasere (un nebun super haios si zapacit, ca si acum!), Radu (Bulgaru) (ce venea tocmai din Salajan la toate bairamele noastre, dar si la liceul de aviatie). Sunt convinsa ca am mai omis pe unul sau altul, dar va rog sa ma credeti ca nu a fost cu intentie. Important este ca va am in suflet pe toti, ca mi-ati inseninat viata (copilaria si adolescenta) si ca fiecare are locul lui special in inima si in sufletul meu!