Pentru ca sigur nu stiti, eu am inceput sa lucrez la 18 ani. Primul loc de munca a fost pentru doar cateva luni, intr-un institut de proiectare, unde dactilografiam, laolalta cu alte cateva colege, tot felul de documente, rapoarte, lucrari stiintifice etc. Recunosc ca-mi placea, pentru ca era ceva nou pentru mine, pentru ca eu eram indragostita de dactilografie (doar luasem nota 10 la olimpiada (Da! Exista o olimpiada si pentru asa ceva 😀…), dar mai ales imi placea ca socasem tot biroul prin metoda mea de a dactilografia: cu toate degetele si fara sa ma uit la litere. Doamnele din birou aveau peste 20-30 de ani vechime, lucrau si ele destul de rapid, dar foloseau doar doua degete pentru ca asa invatasera.
La noi, la Zoia (Liceul de filologie-istorie Zoia Kosmodemianskaia – fosta si actuala Scoala Centrala) am avut niste profesoare extraordinare ce ne-au predat metodele moderne ale steno-dactilografiei. Asadar, una peste alta, aveam avantaje la acest loc de munca: era destul de aproape de casa (in cartierul Aviatiei, eu stand in Baneasa), mi se parea foarte usor si placut pentru ca iubeam sa dactilografiez si ma mai simteam si interesanta cand se holbau toti la stilul meu de lucru.
Si totusi, intr-o zi, adica dupa vreo 2 luni, m-a cautat la telefon o fosta profesoara de steno-dactilo de la fostul meu liceu ca sa ma intrebe daca nu m-ar interesa sa-mi schimb jobul. Desi nu cautam altceva, clar era prea curand, am zis ca de ce sa nu vad despre ce este vorba. Asadar, am ajuns sa dau o proba la Revista ‘Filatelia’ pentru postul de secretar. Mi-au placut foarte mult cei doi oameni de acolo (singurii!), dar si faptul ca aveam perspectiva de a invata multe lucruri noi, nu doar de a ramane la stadiul de dactilografa.
La vremea aceea era evident ca va mai dura pana imi voi permite sa fac o facultate, asa ca am decis, sigura pe mine, ca daca cei doi vor considera ca sunt ceea ce ei au nevoie, imi voi schimba locul de munca. Zis si facut: la doar cateva zile am primit confirmarea si asa am inceput ceea ce eu am considerat a fi intrarea mea in viata de adult. De ce? Pentru ca aici a fost locul unde am invatat sa ma comport in societate, sa interactionez cu oameni de toate varstele, majoritatea mult mai culti si mai instruiti decat mine, ca aici am descoperit ce inseamna prietenia adevarata, sustinerea reala, fara interese si mai ales iubirea de aproapele tau, dincolo de varsta, educatie, experienta etc.
Ceea ce am invatat acolo mi-a folosit toata viata, iar cei doi colegi ai mei, dl. Aurelian Darnu si dna. Silvia Dumitrache au fost, sunt si vor fi oamenii pe care ii consider cel mai aproape de sufletul meu. Cred ca in ziua de astazi putini pot intelege si aprecia in mod real ceea ce incerc eu sa relatez, si asta pentru ca din cauza tehnologiei foarte putini oameni mai socializeaza si pot sa-si faca prieteni adevarati, pe care sa se bazeze la orice ora din zi si din noapte. Dar iata ca eu ma numar printre norocosii sortii si chiar mi-ar fi parut rau sa nu impartasesc cu voi toti acest lucru.
La revista ‘Filatelia’ am lucrat multi ani si chiar am evoluat si invatat multe lucruri, caci am ajuns sa tehnoredactez, sa traduc si chiar sa scriu cronici de pe la expozitiile filatelice, iar cu dl. Darnu am continuat aceasta colaborare si la ‘Edipost’ – editura Postei. In toti anii cat am lucrat cu Silvia si dl. Darnu, nu am simtit niciodata greutatea locului de munca, lipsa de chef de a ma duce catre serviciu sau sictirul pe care l-am descoperit la multi dintre cunoscutii mei. De aceea, in acea perioada, nu am putut sa inteleg ce inseamna toate acestea, pentru ca eu ma duceam vesela la serviciu, abia asteptam sa discut cu ei despre orice, de la politica, muzica, evenimente sociale interne si externe, pana la probleme personale pe care de foarte multe ori le-am rezolvat cu ajutorul lor, iar eu, la randul meu, am incercat de fiecare data sa le fiu de folos, iar ei stiau si stiu in continuare ca se pot baza pe mine.
Asadar, as vrea sa le multumesc, desi ei stiu foarte bine cat ii apreciez, pentru ca i-am cunoscut, ca m-au iubit si ajutat, sa multumesc sortii ca m-a iubit oferindu-mi acesti doi oameni care sa ma insoteasca in calatoria vietii si care mi-au imbogatit cunostintele, dar mai ales sufletul.
De aceea, daca am sa va urez sa aveti parte de o doamna Silvia si de un domn Darnu, sa stiti ca este una dintre cele mai frumoase urari care, daca se va realiza, o sa va umple sufletul de multumire si va va transforma in cei mai impliniti si fericiti oameni (ca minunati stiu ca sunteti, pentru ca asa sunt toti prietenii mei).
Multumesc, Dana, iubita mea motzata si speciala Numai tu poti sa gandesti si sa simti ca nimeni vreodata Esti ca o floare sadita in sufletul meu, te port cu mine oriunde si mereu
Multumesc, Silvia. Acelasi lucru simt si eu pentru tine!
Mulțumesc, Dana. Deobicei, nu sunt nostalgic, dar acum, citindu-te, m-am lăsat condus de nostalgie catre acei ani, printre cei mai frumoși din viața mea “de adult”. Ai adus in redacția noastră fantezia tinereții si frumusețea unui caracter molipsitor. De aceea mi-e dor si azi de anii aceia, în care eu însumi am învățat de la tine si de la Silvia (căreia îi port si azi o frumoasa amintire) ca menirea coloanei vertebrale este să stea dreaptă. Închei, mulțumindu-vă respectuos amândurora pentru ceea ce ați fost în viata mea. Gândul meu bun vă va însoti întotdeauna, oriunde v-ați afla.
Multumesc si eu dl. Darnu, atat pentru cuvintele frumoase, dar si pentru anii petrecuti impreuna: munca, distractie, experienta, dar mai ales amintiri de neuitat!